Cât trăiesc habar n-am. însă asupra a cum trăiesc am și eu ceva de simțit, de gândit, de spus și de făcut! Așadar, mi-am făcut o cafea, mi-am luat o carte pe care am început-o de două ori deja, dar o mai încep și a treia oară, poate o fi cu noroc, de data asta.
Mă gândesc, dacă ne-ar cere cineva sa definim ce este fericirea, majoritatea dintre noi am povesti despre un moment, o secvență, iar nefericirea ca pe o încremenire în timp.
Senzația că nefericirea poate rămâne într-un om timp îndelungat, este cât se poate de reală! Pentru că, ne împrietenim cu ea, o lăsăm să stea cu noi, chiar o rugăm insistent să nu ne părăsească. E acea emoție pe care am mai trăit-o de atâtea ori și pe care din păcate, o cunoaștem cel mai bine.
Știți sentimentul acela de “aproape” fericiți? Pentru că “aproape” e și substantiv, e și adverb, cred că omul ar trebui să reușească să nu se mai simtă și să nu se mai poarte, în consecința acestei simțiri, ca o redută care e atacată de ceilalți oameni, de soartă, să fie deci mai conștient de propriile decizii, iar atunci a făcut primul pas spre a-și da voie să fie liniștit cu adevărat.
Deseori îi spun copilului meu că uneori câștigam, alteori pierdem, uneori reușim, alteori ratăm, e firescul vieții să fie așa și că nereușitele au gradul lor de relativitate.
Firește că nu vorbesc despre despre tragedii, vorbesc despre viețile noastre mici și normale, presărate cu de toate.
E firesc să fii pus la pământ de pierderea cuiva, dar e îngrijorător să fii distrus pentru că ți-a apărut un rid sau te-ai îngrășat 4 kilograme în plus. Și acum mă adresez doamnelor, cele mai speriate de procesul de îmbătrânire. Care credeți ca ar fi soluția să nu mai îmbătrânim? Să murim de tinere? Nu! Îmbătrânirea e ceva natural, o formă de așezare de sine, o binecuvântare.
Hai să ne identificam rezistentele (frânele noastre interioare) și sa dezvoltăm o formă mai mare de atenție față de noi înșine.
Psiholog Lucia Șireanu
#fericire #viata #Ego