Mă voi referi în acest articol la modul în care se construiește imaginea de sine, cum apare încrederea în sine și în ce situații copilul își poate pierde încrederea în el sau poate fi foarte încrezător.
Contrar opiniilor conform cărora copilul nu ține minte nimic de când era mic și nu contează prea mult ceea ce a trăit atunci, primele contacte în familie sunt cele mai importante pentru copil și pentru construirea identității sale. Modul în care un copil este așteptat, este imaginat, este primit, îi conferă acestuia un loc în familie și o recunoaștere ce îi permite să devină un membru al familiei.
Există anumite asemănări care i se atribuie copilului. Astfel, el poate deveni cel care va îndeplini o parte dintre idealurile și visele familiei și, pentru aceasta, el va fi încurajat și susținut.
Ceea ce îi transmit părinții și familia unui copil se impregnează în felul său de a privi și de a se privi, în ritmul în care se va dezvolta, în încrederea cu care va face primii pași sau cu care va rosti primele cuvinte.
Dincolo de comunicarea care există și care îi poate atribui direct anumite caracteristici copilului („ești cel mai frumos”, „ești așa cum ne-am dorit”), ceea ce modelează imaginea de sine a copilului și încrederea în sine, este transmiterea stărilor și credințelor pe care de multe ori părinții nu ajung să le pună în cuvinte, dar le simt în interiorul lor.
Cu alte cuvinte, dacă ceea ce spunem nu este și ceea ce credem cu adevărat, acest lucru se transmite și copilului și se reflecta în dezvoltarea sa.
Defectele închipuite ajung realitate
Un copil care ajunge să vorbească cu întârziere poate să facă acest lucru, deoarece cei din jurul său au crezut că acest copil nu poate vorbi, că are o problemă și că este normal atunci să întârzie în vorbirea sa.
Un copil care este mai reținut față de ceilalți copii, ajunge să devină un copil timid despre care părinții lui vor spune „așa este el dintotdeauna, nu prea se apropie de copii”.
Primele modele în construirea imaginii de sine și cele mai importante sunt cele parentale. Copilul se sprijină pe imaginea care îi este oferită și se modelează după ea, indiferent cum este aceasta. El nu are capacitatea de a diferenția valențele ei sau de a defini ce fel de model este.
Este cel pe care îl va urma și va repeta structura lui, chiar și când părinții își doresc ca acest lucru să nu se întâmple. Este dificil pentru copil să înțeleagă de ce i se cere să fie altfel decât părinții săi.
Pe parcursul preșcolarității și școlarității mici, copilul nu are capacitatea de a se auto-evalua sau de a se aprecia singur. Reperele sale sunt aprecierile și valorizarea adulților din jur, în special ale persoanelor foarte importante pentru ei, care sunt puternic investite afectiv.
Orice apreciere sau depreciere care vine din partea acestora este primită ca un adevăr absolut și cu greu copilul își va mai schimba această percepție despre sine.
Unui copil căruia i se spune „nu ești bun de nimic” îi va fi foarte greu, dacă nu imposibil, să mai creadă altceva despre el. El va deveni așa cum i se spune, tocmai pentru că i se spune și atunci trebuie să fie adevărat.
Este falsă convingerea că în felul acesta copiii sunt motivați și mobilizați. Efectul este unul devastator pentru ei, rezultatul fiind o stimă de sine scăzută, neîncredere și inhibiție.
Când iluzia „ești cel mai frumos, cel mai deștept” se sparge
Este important pentru copii ca ei să fie sprijiniți și încurajați mereu de părinți și, mai ales, apreciați pentru rezultatele lor. Dar dacă considerăm că încrederea de sine se va construi printr-o menținere îndelungată a iluziei că un copil este cel mai deștept, cel mai frumos, cel mai dintre toți, orice potențial eșec pentru copil va fi un dezastru care îl va confrunta brusc cu realitatea și îl va dezamăgi atât de tare, încât va dori să se refugieze din nou în lumea sa minunată. O astfel de încurajare creează fragilitate și vulnerabilitate.
Este bine ca părinții sa fie sinceri în aprecierile și încurăjarile lor, să aprecieze ceea ce face copilul așa cum îl face el: nici mai bine, nici mai puțin bine, și în felul acesta să învețe și copilul să se aprecieze pe sine așa cum este el și nu cum și-ar dori ceilalți să fie.
Un copil care nu are încredere în el este un copil care a învățat că nu este suficient de bun, care a înțeles că ceilalți nu îl cred suficient de bun sau că așteaptă de la el lucruri pe care el nu le poate face. Teama că își va dezamăgi părinții care așteaptă anumite reușite sau anumite dorințe de la un copil îl poate face să renunțe, să eșueze, să se opună, să se izoleze.
Nu este vorba niciodată doar de neîncrederea copilului și de neputința sa, ci în egală măsură și de a celor din jurul său. Copilul poate căpăta încredere dacă simte că ceilalți cred că el este valoros așa cum este, fără să fie nevoit să devină altcineva.
Cu drag,
Psiholog Lucia Șireanu